Scrisori dintr-o vacanţă rătăcită
EA
Și s-au spus mii de cuvinte. Nu a contat importanţa lor. Nu a contat nici sensul lor. Nici măcar de ce au fost spuse nu a mai contat.
Astăzi nu mai sunt cuvinte de spus, și chiar dacă mai sunt, mai bine rămân nespuse, decât ţipate pe drumul pe care l-ai ales.
„
Mă îmbrățișai și îmi spuneai că mă iubești...” Ce sens mai are acum? Ce sens mai are dorul? Ce sens mai au zilele
rătăcite, când sunt doar eu?
Urmele de fericire sunt amprentate în fotografii. Și vor rămâne veșnic în trecutul ăla frumos, de care mă voi lega mereu când îmi va fi dor. Mă gândeam să îţi scriu, dar tu nu vrei asta. Și nici eu nu vreau să mă simt o povară, din nou.
Dar - hei! măcar știu că am iubit un om minunat, lângă care radiam. Și îmi va lipsi întotdeauna sufletul tău îmbrățișat cu al meu. Urmele au rămas. Și trece timpul peste ele, dar nu te voi uita. Doar mă voi obișnui.
Nimic nu va fi la fel fără noi, iar mie îmi vei lipsi întotdeauna. Dar te las să pleci, în sfârșit te poți îndepărta. Sper să te bucuri de asta acum, m-am ridicat din drumul în care stăteam îngenuncheată și te las, te las să treci.
EL
Stau aici și îmi spun că trebuie să plec mai departe, că trebuie să încep să mă fericesc, că nu contează cu adevărat și că pot fi fără tine. Atunci am adormit și visez, te visez pe tine, mă trezesc în transpirații, mă trezesc în lacrimi și e ca și cum tot ce mi-am spus eu este uitat.
Sunt singuratic într-un mod îngrozitor de profund și pentru o clipă de
clandestinitate, pot vedea cât de singur și cât de adânc se petrece acest sentiment. Și mă sperie gândul de a fi singur, pentru că pare
caricaturizarea unei speranţe de viaţă însingurată.
EA
Plouă. E o ploaie lină, într-o
noapte de vară, în care iubesc absența ta.
Mi-e dor de tine. Și nu pentru că-mi atingi corpul cu strălucirea ta. Mi-e dor de fapt de mine, pentru că mă inspiri în cer cu absența ta, nu mai are sens să te doresc.
Am nevoie de lună în acest peisaj. Am nevoie să mă simt
cafea. Consumată, inspirată de atingerea-ţi delicată, care mă conectează, aici pe pământ, cu cerul.
Am fost dezbrăcată de absența ta și simt doar bătăi care te numesc. Bătăi ale buzelor care-ţi îmbrăţişează sufletu.
EL
Suntem doi într-un spațiu mic și periculos, un loc de coexistență liniștită, cu relații simple și
binecunoscutele cărări ale unor giganți dezbrăcați într-un ocean îndepărtat, ne poartă aici din timpuri imemoriale; la baza unei peșteri, pe o felie de
nisip, sau pe o insulă mică în mijlocul unei
furtuni de speranţe.
Ne-am întâlnit. Ne-am descoperit. Am acceptat şi am găsit şi apărat visele noastre. Am povestit în cuvintele noastre, în vocile şi şoaptele corpurilor acea luptă dulce a împreunării.
O zi a căldurii? Foarte probabil, deși, nu e doar o zi, e o întreagă vacanţă. Ignorantă, pentru toți, pentru toate, pentru ei și pentru mine, tot în afară de tine. cuvintele nu vor să mai ajungă pe foaie dacă nu îți sunt destinate, rolul lor e de a ajunge în amalgamul tău de stări și să te sfâșie.
EA
Ascultă dragostea mea, ascultă strigătul meu, sufletul meu, suspinul mea infinit, devotamentul meu, spiritul meu care câștigă un război.
Părul meu plânge, hainele mele sunt ude cu lacrimi, am nevoie de secunde să te îmbrățișez și brațele mele să fie refugiul lor, dar ele nu ascultă pielea mea, nu respiră și mă tot dor pentru momentele tăcerii.
Nu este timpul pierdut, nu se termină a doua zi, poate că mâine vom auzi soarele ridicându-se în tăcere, țipând, plângând a ploaie, cu ziduri de noroi şi
plimbări violente.
EL
O uşă roşie, de bronz. Se învârte în
acompaniamentul înrădăcinat în kilometri de stele, care în calitatea noastră este pasiunea ascunsă care ne-a deschis marea.
Am descoperit vocea stelelor, drumurile ni s-au supus mirosului. Locuim în visul vântului, ne prăbușim degetele în mierea paradisului, ne strivim și în frenezii voluptoase muzica ne însoțește în același ritm.
Eşti un verb, eu sunt substantiv, esti versul, eu sunt proza, esti un cuvânt, eu sunt un alfabetul. Ne lingem buzele, ne sărutăm, gândim, ne îndrăgim, ne dezbrăcăm, ne atingem, ne zăpăcim.
Cerem mai mult, și mai mult și tot timpul din râurile pe care le depășim...
Am fost stăpânii corpurilor, vacanţele ni s-au rătăcit dincolo de uşa roşie, sarea mărilor a căzut în fulgere şi tunete, părul ne-a fluturat între mâini şi extatic, cu plăceri, ne-am dat delirului.
EA
Ai iubit vreodată ca și cum nu ţi-ar fi păsat? Ai fost vreodată atât de obosit încât nu puteai să dormi? Ai fost vreodată așa de singur încât nu ai fi putut să fii singur pentru o secundă? Ai fost vreodată atât de pierdut încât ai acționat ca și cum ai avea totul? Eu am fost. Și acum nu pot spune diferența dintre fantezie și realitate.
Dintre visul meu şi existenţa ta.
EA
Poate într-o zi să mă fi găsit frumoasă, să mă fi iubit, să-mi fi dat orice fel de atenție. Te rog, nu te comporta cu mine ca şi cu o piesă de artă. Da, sentimentul ar fi frumos și apreciat, dar te rog să nu faci acest lucru.
Vezi, opera de artă este destinată muzeelor. Arta nu este menită să fie atinsă, ci doar admirată de departe; arta poate fi vizualizată numai în timpul programului de lucru. Arta își petrece fiecare noapte în pace.
Dacă trebuie să mă compari cu ceva, îţi recomand să mă compari cu pilota ta preferată. Cea pe care ai avut-o toată viața, zdrobit de iubire. Cea care te face să te simțiți în siguranță și în
căldură, ca și cum nimic nu ţi-ar putea face rău.
Compară-mă cu filmul preferat. Cel pe care l-ai vizionat de mai multe ori decât îţi poți imagina; cel pe care îl cunoşti în toate scenele, dar pe care continui să-l urmăreşti iar, și iar.
Compară-mă cu ceva ce-ţi place, cu ceva la care nu ai putea renunța niciodată.
Dacă m-ai fi lăsat, aş fi fost toate aceste lucruri. Va fi fost misiunea mea să te păstrez în siguranță și la
caldură și să nu te fi rănit nimic. Aş fi fost familia ta, casa ta. Aş fi luptat cu toți monștrii. Chiar și cei dinăuntrul tău.
Dar tu m-ai comparat cu un obiect de artă...
TOT EA
Găsește-mă astăzi căci trăiesc, caută-mă fără pretexte, fără date speciale, fără a fi ziua nașterii mele.
Caută-mă acum, dă-mi timpul, râsul, spațiul brațelor tale, dulceața din lumina ochilor tăi, mângâierea mâinii tale în părul meu.
Nu-ţi pierde atenția rătăcind vacanţe, viaţa se trăieşte, să ne privim goi trupurile noastre, mâine vom fi bătrâni, vederea ne va fi slăbită.
Umblă cu mine, umblă în mine, poate uneori umblă peste mine, în afară, sau uneori mai înăuntru, într-un vis, pe o platformă de oglinzi. Întreabă-mă întotdeauna în tăcere, în sunet, în muzică, în suspin, în pânza de infinit, întreabă-mă despre mine, întreabă-mă despre tine.
EL/EA
Voi merge în fiecare dimineață la sărutul soarelui...
sunt subliniate prin îngroşare în text (soare - soarele; căldură - căldurii, căldură; cafea - cafea; rătăcire - rătăcite; furtună - furtuni; plimbări - plimbări; noapte - noapte; bronz - bronz; nisip - nisip; cărare - cărări);
= 4 (subliniate şi îngroşate în text - CARICATURIZAREA, BINECUNOSCUTELE, CLANDESTINITATE, ACOMPANIAMENTUL)
Acum, eu, scriitoarele X, Y şi Z, şi chiar Firea, am îndurat teribil de multă arţăgoşenie pentru că, obiectiv, pentru 40% din bărbaţii români, e unicul mod rezonabil de a comunica cu o fiinţă dotată cu doi cromozomi X. Am îndurat încercări repetate de plasament pe banca de rezerve din exact acelaşi motiv. Doi cromozomi X. Am îndurat jigniri fără sens de la oameni care aveau impresia că aşa se atrage atenţia. Hărţuire de la diverşi care considerau că dacă ei te vor, nu contează ce vrei tu. Şi aşa mai departe.
